În basmele persane ale copilăriei, era o poveste, ”Povestea frumuseții”. Povestea imposibilei iubiri dintre o privighetoare care se îndrăgostește de un trandafir.
Cântecul ei este o permanentă căutare, este ”cântecul veșnicului îndrăgostit”. În ardoarea-i, privighetoarea cea mică și fără pretenții își dorește să se alăture trandafirului, care prin natura lui deosebită, nu-i putea și nu-i va putea răspunde.
E metafora căutătorului care tinde să reunească spiritul cu trupul. Sau omenescul, bietul de el cu ceea ce reușește să înțelege el, prin Creator.
”La început a fost absența și dorința” ne spune o celebră poezie sacră dintr-un vechi manuscris medieval. La început a fost nevoia și impulsul primar. Aceasta este matricea existenței. Din această cauză apatia este grea la fel ca și stagnarea. Din acest motiv avansul semnificativ pe un drum ales, este singura posibilitate de a fii viu cu adevărat.
În poveste, cântecul privighetorii devine etern și plin de speranță și de aceea, în cultura orientală, mica pasăre e cunoscută ca ”privighetoarea Paradisului”.
Din cauza acestei povești, cu încetul, am început să-mi imaginez Raiul - ca o pura matrice a frumuseții, ca o mare grădină a căutărilor și a căutătorilor. Și acolo noi, care noi? Noi oarecare... oferind trandafiri, dintr-o atât de mare grămadă încât nici nu ne-am mai vedea, oferind încontinuu, îndemnați de cântecul privighetorii Paradisului.
- Raiul?
- Noi, vrăjiți de cântecul privighetorii Paradisului!
”O, VOI CARE AVEȚI MINȚI SĂ ÎNȚELEGEȚI ȘI URECHI SĂ AUZIȚI!
Prima chemare a Celui Preaiubit este aceasta: o, mistică privighetoare! Nu-ți face cuib decât în grădina de trandafiri a spiritului. ...” (Cuvinte tainice -Bahá’u’lláh)
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu